(...) rugăciunea , vedea cum cade în cana cu ceai ...ce ar fi dacă şi-ar tăia singur aripile?Nu mai are nevoie de ele,nu mai poate sa le ascundă...
Avea în ochi sticlă,privea prin ea,poate vede altfel frumosul?Poate nu îl vede? Poate nu vrea să o facă? Îi este frig,strigatul lui e mut,dar îl aud...îl aud ...
I-am întins mîna, am vrut doar să îi ofer puţină căldură...
Rugăciunea lui, îi smulgeam cuvintele cu dinţii,dar aripile...aripile, nu ...nu, nu aş putea să i le tai...
Dear fi cana-ocean, aripile-pietrele trecutului şi lumea după sticle vise atunci mina nu e luciul de speranţă din viitor care nu-l lasă să se cufunde, făcîndul să merga înainte sub grelimea trecutului.
RăspundeţiŞtergereTăcerea la izolat, e prizonier a propriei imaginaţii...
frumos 8-> si profund :)
RăspundeţiŞtergere